PLECARE
Trec printre oameni triști, imaginari
Ca un bolnav de la reanimare
De când din viața ta eu am plecat
Nebunii invadează Satu Mare!
Ne sfâșie cuvintele, rotund,
Frezii ciudate cheamă înapoi,
Tăcerile în locul tău răspund
Ca un neant cuvintelor dintre noi
Nori colorați plutesc prin gândul meu
Și burnițează damf de busuioc
Iubito, s-a făcut pe lume frig,
Aruncă poeziile pe foc!
EVADAȚI DIN ZĂPADĂ, 2018
PE JUMĂTATE
Aripile-mi nu se pot
apropia,
dedesubtul lor
trecere cărarea măturată
de fustele morții -
ea are asigurată integritatea,
își cumpră biscuiți,
țigări Kojac
și catrană pentru unghii,
la apartament are șase uși,
nu se știe pe unde
și cine iese,
nu se știe pe unde
și cine intră -
toarnă mirodenii picante
în sângele-i galopând.
Ca un iepure șchiop,
zbor?
Aripile nu se mai ajung.
COPACI ÎN IARNĂ
Cernelurile umede ale zorilor se topesc în albastru.
Pe sugativa de ceață arborii
Par un desen botanic -
Amintiri crescând în cercuri concentrice
Noian de verighete.
Necunoscând avortul, nici murdăria înșelăciunii,
Mai sinceri ca femeile
Ei nasc fără chin!
Gustând doar vântul, nestatornicul vânt,
Îngropați până la brâu în istorie -
Împovărați de aripi și raza-celeilalte lumi
Sunt tot atâtea Leda.
O, mamă-a frunzelor și a blândeții
Cine-s aceste Pieta!
Umbrele porumbeilor sălbatici psalmodiind, dar fără alin.
Casa totuși nu se vinde
casa părintească-i sfântă
pentru rai îți dă merinde
pentru iad te ia la trântă
Casa părintească-i sfântă
casa asta-i o comoară
și tăcerea ei te-ncântă
doar tăcerea o să doară
Casa asta-i o comoară
pentru rai îți dă merinde
să te naști ultima oară
casa totuși nu se vinde
Casa părintească-i sfântă
toate vorbesc ea cântă
Costel Zăgan, CEZ(E)ISME II
CĂDEREA-N POEZIE Porți lumea-n peniță ce răsfrântă cerneală doar cealaltă Mioriță din moarte ne scoală COSTEL ZĂGAN, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE
